Adio Europa! Universitatea Craiova, al 3-lea “bărbat” care mă dezamăgeşte…

Oare de ce motivaţie mai aveau nevoie?! Dacă ăsta le era nivelul, ar fi trebuit să fi stat la mijlocul clasamentului tot campionatul şi să nu fie tot timpul sus, să dea speranţe, să dea emoţii. De când am crescut mi-am dorit să văd echipa asta în cupe europene. Am susţinut-o de pe vremea când habar n-aveam ce-i ala fotbal, am susţinut-o pe când înţelegeam puţin, am susţinut-o-n B, m-am bucurat când a promovat, am susţinut-o în momentele în care-mi ţârâia curu’ că picam iar in B, am plâns de fericire şi de bucurie la multe meciuri. Aveau un singur obiectiv, un obiectiv câştigat de ei anul asta. Un obiectiv la care au avut dreptul să spere pt. că şi l-au câştigat ei şi numai ei. Un obiectiv la care aveam şi noi dreptul să speram pt. că i-am susţinut atâta vreme. A fost, dacă nu mă înşel, echipa cu cel mai plin stadion ieri. Şi mă întreb…de unde atâta lipsă de ambiţie? Felicitări Vasluiului,au jucat bine, au condus, şi-au aparat cu dinţii avantajul şi locul in Europa League.

Nanananananana

Trei doamne şi toată una

Ai trecut vreodată printr-o criză de identitate? Poate ţi s-a părut! Acu’ vreo 3 ani şi ceva am avut-o şi eu pe prima. Cea clasică, des întâlnită la femeile care se mărită şi îşi schimbă numele. Atunci când frumoasa ta semnătură artistică, uşor eminesciană, la care ai muncit ani în şir, pe când erai ”fată”, se transformă brusc într-o oribilitate, ceva între X şi mâzgălitură. Da’ cine mai e ca tine? În sfârşit ai scăpat de numele ăla de muuulte litere care ţi-a tocit degetele pe pixul de completat formulare! Phiu! Formularele ţi se par floare la ureche, aşa că nu te mai deranjează că acum reuşeşti să te semnezi ca un copil retardat. Dacă te sună vreun client şi te întreabă: ”D-şoara X?”, te umfli-n pene şi-l corectezi: ”Nu, nu, acum îs (ditamai) DOAMNA Y!”. Trece ceva vreme. Abia ce te-ai obişnuit să nu te mai bâlbâi când te prezinţi şi să spui numele corect, paf, vine momentul să divorţezi. Orgoliul îţi spune să renunţi la numele dobitocului, e un nume de căcat, nu ţi-a plăcut niciodată! Unde mai pui că e şi numele soacră-tii, pe care ai iubit-o nespus. Hotărârea e luată. Iar la pronunţarea divorţului recapeţi numele strămoşesc. Vorba ceea: ”Dă-le naibii de formulare!”. Nu-i chiar aşa o tragedie la urma urmei. Ai de schimbat toate actele, de anunţat clienţii să-ţi facă plăţile pe alt nume etc. Te bâlbâi din nou, că nu mai ştii cum să te prezinţi. Le răspunzi frumos clienţilor noi care-ţi trimit felicitări gen ”Casă de piatră”, că doar ţi-ai schimbat numele. Treci prin chinurile iadului cu toate actele posibile şi imposibile. Îţi juri că dacă o să te recăsătoreşti nu-ţi mai schimbi numele. Promisiunea se adevereşte a fi la fel de mincinoasă ca promisiunea ”până când moartea ne va despărţi” (se refereau la moartea pasiunii probabil). Te loveşte dragostea-n creştet din nou şi brusc şi peste noapte îi vrei copiii, numele, totul (adică doar atât, că bani în cont şi alte chestii materiale nu prea deţine). Deţine însă feromoni ameţitori şi un nume şi mai scurt decât al precedentului soţ. Ce mai, ţi-a pus D-zeu mâna-n cap! Dragostea e mare şi reciprocă, şi te trimite după juma’ de an direct la Sfatul popular. Semnezi fericită şi emoţionată cu noul tău nume! Te-ai scos, eşti din nou doamnă! Alta! Ţi-ai tras pălărie nouă, ce cool eşti! Fericirea mai trece oleacă, direct proporţional cu excursiile chinuitoare pe la tot soiul de ghişee de schimbat acte. Mai departe e uşor de ghicit. După ceva vreme, ciclul se reia şi se ajunge la aceleaşi probleme şi crize de identitate.

Da’ eşti fată deşteaptă. Ai învăţat trei nume şi chiar eşti capabilă să răspunzi fără ezitare la toate trei. Ai obosit, nu mai corectezi pe nimeni. Să-şi aleagă fiecare ce vrea, că nici tu mai ştii cum te cheamă azi.

Cine iubeşte ia plasă

E clar. Se ştie. Cine iubeşte şi a avut (ne)inspiraţia să ia plasa cu acte şi să se prezinte la Starea civilă, să facă bine şi să ţină plasa la îndemână. În curând va avea nevoie de ea să stea la alt rând. Nu-i departe, e-n acelaşi sector, da’ oleac’ mai peste vale, la tribunal. Acolo nu-i greu. Practic trebuie să înveţi un singur cuvânt. Un cuvânt pe care de-acum încolo trebuie să ţi-l scoţi complet din vocabular.  Cuvântul fatidic ”DA!”.  Cetăţeană X, îl iei? se transformă-n Cetăţeană Y, eşti sigură că-l dai înapoi la mă-sa? Răspuns final: “DA!”. Ultimul tău DA permis! Să fie clar!

De-acum încolo, dacă te cheamă vreunul la o cafea/bere/mere/ce-oi cere, spui ”Mi-ar face o deosebită plăcere, sigur!” ori ”Bine. Ne vedem la …. la orele … Să nu te scapi naibii să completezi primul spaţiu cu ”Starea civilă”!!! Mai bine limitează-te la primul răspus şi gata, că ţi-a ajuns! Cel puţin deocamdată…

Ţurai!

Voi debuta cu un un şlagăr arhi-cunoscut în breasla noastră, care s-ar traduce simplu: ”Mori, în morţii mă-tii!”,  în care, însă, băieţii de la Metallica, băieţi simţiţi, folosesc eufemismul suprem ”my darling”:

P.S. La divorţul următor, promit să fac eu videoclipul. Şi să-l transmit în direct pe blog. Numai la noi, mai mult decât senzaţional.

Hop şi io

Bine v-am găsit. Va urma un jurnal plictisitor al unei femei care ştie ce-s alea divorţuri şi mai puţin ce-s alea căsnicii.